miercuri, 5 aprilie 2017

Cred ca am inteles gresit maturitatea

Dupa aproape un an de zile de "job serios", genul ala de job in care nu sunt catalogat a fi un "d-ala" care n-o sa faca nimic cu viata lui, ma uit in urma si-mi fac autocritica. Ma uit la bani. Ma uit la bani
si-mi dau seama ca am cativa si ca pentru prima data in viata e realizabil aproape orice, importanta fiind asumarea alegerii.

Ca multi altii din aceeasi gloata cu mine mi-am schimbat aproape tot dulapul de haine. Ahtiat dupa adidasi fiind, am strans la incaltari de nu mi se mai deschide usa cand plec dimineata la aceeasi munca din cauza lor. Mi-am cumparat atatea haine incat numai gandul ca va trebui sa le calc la un moment dat pe toate ma sperie teribil.

Ceea ce ma sperie e ca nu am observat cand mi-am umplut camera cu toate astea. Ma sperie ca nu am realizat momentele in care stresat fiind din varii motive, principala fiind munca, am refulat ca un suflet slab ce sunt si mi-am cumparat lucruri de care nu aveam nevoie. Pentru ca pe moment, creierul nostru e atat de prost incat iti spune "Meriti, doar d-aia muncesti".

Si e pacat...
E pacat pentru ca majoritatea am fost crescuti pe ideea de valoare sentimentala. In copilaria noastra aveai 2 seturi de haine bune cu care ieseai in oras cand erau ocazii mai importante si o singura pereche de adidasi pe care incercai s-o pastrezi cat mai mult timp curata. Si nu te simteai sarac. Acum, aproape ca e o adevarata drama daca nu ai si tu o pereche din aceeasi gama de incaltari pe care o au oamenii din jurul tau. Sa nu mai vorbim de intalnirile cu cunostinte pe care nu le-ai mai vazut de 4-5 ani si acel banal "Ce mai faci?" se transforma intr-un adevarat concurs de: Cine s-a realizat mai bine in viata....

Si ma sperii din nou.
Ma uit la vis si la stadiul lui si ma frustrez. Imi dau seama ca am investit in el si am economisit pentru el, insa as fi putut face mult mai mult. Azi as fi putut fi mai prost imbracat, dar mai aproape de libertatea de a nu mai trebui sa merg in fiecare dimineata cu capul plecat, urcand scarile de la vreo statie de metrou in rand cu alte mii de oameni la fel de condamnati ca si mine. Am ales, la fel ca turma, sa pastrez echilibrul(care numai echilibru nu e) intre ce-mi doresc eu si ce asteptari are lumea de la mine.

N-am cum sa nu observ ca intru in acea cursa proasta(denumita cu o falsitate crasa de toata lumea maturitate) in care niciodata nu-ti ajunge ceea ce ai. Azi strangi sa-ti iei haine, maine mobila, poimaine masina. Si-ti iei o coaja de Logan la mana a 3-a cu 1500 de euro ca peste 2-3 ani sa vrei s-o schimbi deja cu un Volkswagen/BMW pe care sa-l schimbi peste alti 2-3 ani cu un Rover/Mercedes. SI tot asa, pana cand mori, nu pana cand vei fi cu adevarat satisfacut.

 N-ai cum sa nu observi ca mergand zi de zi in acelasi loc acumulezi frustrari, drept pentru care vei incepe sa crezi ca meriti si mai multi bani pt  ca e un sacrificiu din ce in ce mai mare pentru tine sa faci acelasi lucru zilnic. Si ajungi sa crezi ca ar trebui sa fii platit si mai bine, cand de fapt totul ar trebui sa fie dictat de pasiunea de a face acel lucru. Si numai pasiune nu e. E doar o cursa de la un salariu la altul in care tot ce faci e sa tii pasul. Pacat ca nu te chinui sa tii pasul cu tine, sa faci ceea ce ar trebui sa faci pentru tine, ci tii pasul pentru a nu ramane in urma cu tot ceea ce fac cei din jurul tau plus 10% din ceea ce chiar iti doresti si tu cu adevarat.

Ma uit in jur si vad cum lumea la varsta mea, abia iesita de pe bancile facultatii, face deja copii si se ingroapa in primul job iesit in cale. Incep sa creasca acel copil intr-o goana totala dupa bani in care primordial le este refrenul "Ce stii tu, eu am guri de hranit". Oare ce vor intelege copiii aceia? Oare ce putere a exemplului or sa poata avea colegii mei de generatie cand toata viata lor vor alerga dupa bani  incercand sa livreze cat mai mult posibil pentru familiile lor? Inteleg ca pentru meseria de parinte nu esti niciodata pregatit, insa nu ar trebui ca mai intai sa-ti faci situatia controlabila ca abia dupa aceea sa te arunci la asemenea responsabilitate? Pentru ca un copil nu inseamna doar o gura in plus de hranit, ci aducerea pe lume a unei noi constiinte care prin intelepciunea proprie sa faca o diferenta pentru cei din jur. Stiu. Copiii se fac din dragoste, insa nu cumva, mai conteaza si alte aspecte in afara de asta? Nu cumva conteaza si rezolutiile de viitor ale acestuia. Oare chiar mai suntem pregatiti realist vorbind, ca generatia noastra care sare din chirie in chirie sa se arunce la asemenea responsabilitate? Si oare generatia asta o face pentru ca asa simte, sau e din nou aceeasi presiune proasta a maturitatii false ca asta inseamna cu adevarat viata?

Poate sunt eu naiv... Dar totusi, ce inseamna maturitatea asta? Chiar e numai chin si sacrificiu? Chiar trebuie sa fie o gaura neagra care sa-ti absoarba orice urma de timp liber si placere proprie? Chiar e egoism cand investesti doar in linistea ta interioara? De ce a devenit atat de gresit sa nu mai poti sa tii pasul cu societatea?  De ce e toata turma asta atat de matura, iar cand mai apare cate unul care e multumit de conditia lui imediat e etichetat drept un imatur plafonat care nu face nimic cu viata lui?

O sa aflu peste ani...



Jack of all trades - Material muzical la zi: