Sa fie macar emotie

E ora 3 noaptea si nu pot adormi. Scriu asta aici pentru ca nu am pe cine suna in momentul asta ca sa ma consolez si in acelasi timp sa ma motivez pentru viitor. De la ora 1 pana acum am facut inventarul in ceea ce urmeaza sa achizitionez cu trupa la anul undeva prin mai. Suma totala este de aproape 3000 de euro, undeva la 125 de milioane de lei vechi. Bani pentru studio. Bani care o parte au fost deja sau vor trebui sa fie munciti de mine, pentru ca mami si tati nu isi permit luxul de a ne intretine pana la adanci batraneti ca sa ne urmam noi mofturile.

Sunt bani multi, bani cat pentru o masina destul de noua la mana a doua... Bani cat pentru niste vacante... Bani cat sa-ti schimbi destul de radical dulapul cu haine... Bani cat pentru sute de mii de lucruri care ar putea sa-ti foloseasca direct. Si nici macar nu sunt toti banii... Urmeaza chiria lunara a salii, demersurile financiare de a ne crea o firma pentru tot "moftul" asta, vor urma consumabilele, va urma achizitionarea masinii trupei, va urma schimbarea instrumentelor actuale cu unele si mai bune, va urma, va urma, va urma.  Ceea ce nu va urma este o finalitate.


Jack of all trades.
Suntem un proiect de compozitie. Asa ne-am incapatanat inca de acum 3 ani cand eu si Geo am stabilit ca vrem sa lasam ceva in urma, oricat de mic si de contestabil. De la inceput am pornit cu luciditatea ca nu suntem alesii, ca totul va suna prost in primii ani si bineinteles, am plecat cu consolarea ca nu va fi un job platit. De la inceput am plecat cu sperante retinute si nici azi nu s-a schimbat prea mult starea de angoasa.

Ceea ce s-a schimbat insa, este trecutul.
Total coplesit de cifrele pe care urmeaza "sa le arunc pe geam", ma uit totusi in trecut. Ma uit la liceanul din mine care nu avea nicio treaba cu nimic si doar schimba Sol major cu Do major la gratar cu colegii si se simtea indeajuns de muzician. Ce vremuri faine... Nu-i pasa nimanui ca aveam chitara dezacordata sau ca nu eram in stare sa cant din diafragma. Eram caterinca si ajungea...

 Azi, nu ma mai simt asa caterinca. Azi nu-mi mai doresc deloc sa cant la misto ce vrea sufletul tau atunci cand pun mana pe chitara. Azi i-as cere seriozitate si emotie celui care ieri ma punea sa fiu caterinca. Azi cer cam ce e cel mai greu de la muzica, cu destul de mult tupeu, fara a fi prea pregatit pentru asta. Azi am ajuns sa sper ca intr-o zi membrii formatiei Jack of all trades vor ajunge artisti. Dar doar daca ne sacrificam total fara nicio asteptare. Altfel, vom avea de regretat EXTREM de mult timp pierdut.

Probabilitatea de "a ne-o lua in freza" este destul de mare, dar:
Suntem un proiect care chiar cred ca va ajunge intr-o zi, nu foarte indepartata, sa aiba de toate in propria bucatarie. Productie, compozitie, management si logistica. Nu vor fi cele mai high level, dar nici cele mai mizerabile. Vor fi exact asa cum sugereaza si expresia numelui nostru, care indiferent de ce vor zice toate gurile cunoscatoare din Romania, vor fi indeajuns. Pentru mine cam asa ar arata Raiul pe Pamant... Ar fi visul ala din copilarie implinit exact la varsta la care esti indeajuns de matur incat sa nu te mai poata lua valul si sa ajungi o mizerie de om ulterior.

Singura problema cu tot coltul asta de Rai e ca nu l-as vrea doar pentru mine...
L-as vrea pentru toata lumea. L-as vrea pentru toti cei care au timp liber si aleg sa asculte ceva ce se intampla in jurul lor. L-as vrea atat pentru cel care nu are bani decat de cafea de la tonomat, cat si pentru cel care bea numai de la Starbucks. As vrea ca acest colt de Rai sa-l impartim cu totii pentru ca inca de cand am pus fundatia, singurul lucru care a contat pentru noi a fost emotia primita inapoi de la cei ce ne-au dat o ora din viata lor. Pentru acesti oameni, chiar daca ne sunt oarecum straini, noi incercam sa dam totul atunci cand ii intalnim. Nu-s prea multi. Nu-s nici prea bogati. Da-s un mare lux. Pentru ca nu oricine are marea binecuvantare de a primi ceea ce primim noi de la acei cativa care isi fac timp si pentru Jack of all trades. 

Si stim sigur ca sunt mult mai multi decat credem noi ca sunt, la fel cum eu si Geo am stiut inca de la inceput ca nu vom fi singuri, desi in prima zi ne aveam decat unul pe celalalt. D-aia, pentru absolut fiecare reconfirmare sau confirmare umana noua, toti banii aia de mai sus nu mai au nicio relevanta.

Fundamentele meseriei de muzician constau in a te aseza intr-un colt de strada si a transmite celor din jur emotie, fara sa-ti pese de cat de inteligent este cel din fata ta, fara sa-ti pese ce gusturi si interese are el, fara sa-ti pese cat de underground sau mainstream e el ca si ascultator si fara sa te intereseze cati bani iti va arunca in husa instrumentului tau dupa ce te va asculta. Si chiar simtim ca datorita ego-ului exacerbat si prejudecatilor cultivate de-a lungul anilor in noi insine, ne-am abatut foarte rau de la fundament.

Insa, am vrea sa incercam sa revenim la acest fundament.
Am vrea sa cream acel colt de rai, care mai ieri era la colt de strada, incercand sa ne punem pe noi insine pe tava, cu toate neajunsurile pe care le avem, in speranta ca la final cel care va fi in fata noastra va rade si va plange odata cu noi. N-am vrea sa fim nimic altceva decat niste oameni care iti spun o poveste si la final, daca povestea ti-e cunoscuta, sa ne intelegem din priviri.

D-aia vom vrea mereu sa raspundem la apel, incercand sa facem conjunctura cat mai favorabila. D-aia vom vrea mereu sa cantam pentru oricine, dar nu caterinca ci serios.
Pentru ca incercam sa devenim oameni in toata firea.

Pentru ca de prea mult timp, fundamentul a fost uitat si lumea e din ce in ce mai divizata, iar rolul muzicii este fix la polul opus.

Hope we can really do this.